|
|
| Acasa | Cuvinte | Proiecte | Curriculum Vitae | Contact |
În această secţiune găsiţi diverse lucruri citite, gândite
de mine care la timpul respectiv mi-au lăsat o impresie
DESPRE
PRIETENIE - Alexandru Paleologu
Adversarul meu cel mai iubit, Robert Schindel
Probabil că marile prietenii, cum a
fost cea dintre Caius Laelius şi Scipio Aemilianus, al cărei elogiu îl face
Cicero în De amicitia, erau şi atunci destul de rare, poate tot atât de
rare ca în zilele noastre şi ca întotdeauna. Vestitele şi exemplarele
cupluri de prieteni ca Damon şi Pithias sau Harmodius şi Aristogiton,
care au existat istoriceşte, pentru a nu mai pomeni pe cele legendare ca
Ahile şi Patrocle sau Oreste şi Pilade, erau, ca şi cel care i-a inspirat lui Cicero
cunoscutul dialog, cazuri cu totul excepţionale: au şi fost reţinute
ca atare în amintirea omenirii. Fireşte că asemenea prietenii s-au legat şi
se pot lega şi între oamenii obscuri, dar experienţa şi judecata
ne spun că numărul lor nu poate fi decât o minoritate.
Marea prietenie e fără îndoială tot aşa
de puţin obişnuită ca marea dragoste. Ca şi aceasta, ea nu e un fenomen natural, ci unul de cultură, adică un produs al spiritului,
care, potenţând o pornire spontană şi sporadică (gr. sporadikos:
împrăştiat: în cazul dragostei, instinctul perpetuării, în cazul
prieteniei, sociabilitatea), o transformă într-un sentiment concentrat, conştient
şi continuu. Aşa cum toţi oamenii au, mai mult
sau mai puţin, o viaţă sentimentală, dar cei mai mulţi ignoră marea
iubire chiar dacă-şi închipuie că au parte de ea, toţi avem relaţii
mai mult sau mai puţin preferate cu unii din semeni.
Dintre aceştia unii ne devin apropiaţi şi intimi, pe temeiul plăcerii şi
folosului material sau, ca să ne exprimăm mai frumos, al —“afinităţilor elective”.
Dar câte din aceste prietenii nu rezistă decât fiindcă nu au
avut prilejul verificării printr-o probă severă şi eliminatorie? Câte nu se desfac pur şi simplu prin schimbarea domiciliului
sau locului de muncă? Şi câte rezistă unei lungi absenţe,
câte nu sunt foarte uşor înlocuite? În ce mă priveşte, am
avut, e drept, bucuria să mă întâlnesc în străinătate, după decenii de despărţire
şi fără să ne mai fi scris, cu doi buni prieteni din prima tinereţe,
cu care am regăsit imediat aceeaşi înţelegere perfectă şi cordială
de odinioară, chiar mai profundă mulţumită maturităţii. Dar am văzut
în jurul meu cum schimbările pe care timpul le aduce în cadrul existenţelor
noastre fac să treacă în uitare persoane cu care am avut, probabil chiar ani de
zile, obiceiul să ne petrecem răgazurile împreună: ne erau şi le eram de
fapt destul de indiferenţi.
Deşi, cum spuneam, nu cred că
proporţional prietenia era mai puţin rară în vechime decât azi, e
totuşi foarte probabil că în societatea modernă alegerea prietenilor, cât şi
relaţiile cu ei sunt mult mai întâmplătoare decât în epocile trecute, din
cauza aşa-numitului “ritm al vieţii”, adică a organizării ocupaţiilor
şi a “timpului liber”. Însăşi expresia aceasta, pe care lumea veche
nu o cunoştea şi care a apărut cam o dată cu taylorismul şi ca
un efect al acestuia, implică faptul că o parte însemnată a timpului, deci a
vieţii oamenilor, nu e liberă, iar pe cealaltă se grăbesc s-o “omoare”,
scop în care se inventă şi proliferează pe scară din ce în ce mai mare
divertismente standardizate. Paraziţii sociali al căror timp e în
întregime “liber” îl... “omoară” în întregime, ceea ce
înseamnă în definitiv că-şi anulează totalmente existenţa (or, între
inşi cu existenţe nule nu se pot întemeia prietenii reale). În ziua
de azi, timpul zis “liber” e folosit îndeobşte pentru aşa-numita “deconectare”,
care nu înseamnă propriu-zis altceva decât suspendarea sau obliterarea oricăror
preocupări reale, deci iluzie şi inconştienţă mai mult sau mai
puţin organizate. În consecinţă, prieteniile au şi ele acest
caracter şi se revine la relaţii superficiale, dacă nu şi
efemere, respectivii prieteni fiind de fapt simpli parteneri de week-end, bridge
şi celelalte.
Pe de altă parte, ocupaţiile
devenind din ce în ce mai specializate, prieteniile sunt
de obicei ocazionate de “specialităţi”: medicii între ei, inginerii între
ei, economiştii, scriitorii, avocaţii, militarii, pictorii etc.,
între ei (cu toţii, la rândul lor, diferenţiaţi pe specialităţile
tot mai distincte din sfera profesională: chirurgi, electronişti,
dramaturgi şi aşa mai departe). Şi căsătoriile
sunt prilejuite mai mult de coincidenţe profesionale decât de alte afinităţi.
Durata acestor relaţii, fie amicale, fie conjugale, e şi
ea determinată de relativul status quo al împrejurărilor.
Nu e mai puţin adevărat, totuşi,
că şi prieteniile ilustre ce se pot arăta ca exemple au fost şi ele,
de cele mai multe ori, între oameni oarecum de aceeaşi “specialitate”,
Laelius şi Scipio, de pildă. E firesc ca între oamenii ce
se consacră unor mari idealuri şi acţiuni, în artă, în ştiinţă,
în politică, să se aleagă prieteni cu afinităţi personale profunde şi
durabile. În asemenea cazuri, eventualele disensiuni şi rupturi ce pot
surveni nu au niciodată decât motive de ordinul credinţelor şi principiilor
şi deci prietenia, chiar dacă încetează definitiv, rămâne undeva, în plan
ideal, întreagă, iar stima şi poate chiar iubirea mutuală, trecând într-un
domeniu al tăcerii, nu pot să dispară cu totul. Nu cred deloc
că asemenea prietenii erau mai frecvente în lumea antică decât în cea
medievală, în cea modernă sau în cea contemporană. Dar e adevărat că în
antichitate se punea un preţ mult mai mare pe
prietenie decât pe dragoste.
Fără îndoială că aceasta se datorează
relativului dispreţ al anticilor faţă de femeie, adică mai exact
desconsiderării ei în plan social. În Evul Mediu condiţia juridică a
femeii nu s-a ameliorat aproape deloc, dar cea socială
a câştigat enorm prin cultul Madonei şi instituţia
cavalerismului: de aici apariţia amorului courtois, idealizat în poezia trubadurilor, în legende ca a lui Tristan
sau a lui Lancelot. Mai târziu au apărut filozofii “libertini” şi
senzualismul, atât filozofic, cât şi “galant”, apoi romantismul, pe urmă şcoala
naturalistă şi în cele din urmă Freud. În toate aceste
perioade a dominat interesul faţă de femeie, văzută alternativ, când ca Madonă,
când ca Veneră.
Între timp, în vremea Renaşterii,
atât datorită recrudescenţei interesului pentru antichitate, cât şi altor
cauze pe care nu e loc să le enumerăm acum, prietenia virilă redevine o temă “culturală”,
şi Montaigne, de pildă, vorbind de prietenia dintre el şi Etienne de
la Boétie, o tratează în spirit şi cu referinţe antice. Trebuie să
remarcăm că la Grecii antici prietenia virilă făcea loc şi aşa
numitului “amor grec”, despre care Montaigne spune: “Et cet`autre licence Grecque est justement abhorée par nos moeurs, laquelle
pourtant pour avoir, selon leur usage, une si necessaire disparité d’aages et
différence d’offices entre les amans, ne respondoit non plus assez a la parfaite
union et convenence qu’icy nous demandons.” (Ess.,
I, cap. XXVIII).
Caracterul ambiguu
al prieteniei la Greci apare ca de la sine înţeles în dialogul lui Platon,
Lysis sau despre prietenie. Dialogul acesta e plin de arguţii sofistice aduse pe de
departe pentru a stabili teze practic contestabile, dar filozofic fecunde, în
mod obişnuit atribuite lui Socrate de către Platon, cum este cea că
prietenia (philia, aproape identică la el cu eros) ar fi năzuinţa unilaterală
a neîmplinitului către împlinire şi că deci numai fiinţa imperfectă
iubeşte, cea perfectă rămânând impasibilă (teză de altminteri amendată
foarte subtil chiar de Platon la finele dialogului).
Cu toate arguţiile acestea, nu
rareori iritante, dar şi stimulatoare pentru inteligenţă, Platon
deduce în Lysis, într-o extrem de frumoasă şi subtilă viziune artistică (şi
dramatică în planul mişcării spiritului) esenţa ultimă a prieteniei,
principiul ei generator, care e ideea de Bine. Dar despre prietenie
propriu-zis, adică despre ceea ce înţelegem în
mod obişnuit şi efectiv prin acest cuvânt, despre formele şi
modalităţile ei ca fenomen concret, social şi individual, aflăm din Lysis
prea puţin.
Tuturor acestor forme şi
modalităţi le face inventarul complet Aristotel în cărţile a opta şi a noua din Etica Nicomahică. Nimic nu e de
adăugat, nici de amendat la ceea ce spune Aristotel în
această materie (ca şi în aproape toate materiile).
De la început face o afirmaţie
extraordinară, care dacă nu e înţeleasă în spiritul civic, etic şi raţional
al filozofiei greceşti şi clasice, riscă să
ducă la cele mai funeste consecinţe. Anume: legiuitorul înţelept pune
mai mare preţ pe prietenie decât pe dreptate. Dacă ne gândim la importanţa
pe care o dă filozofia greacă legiuirii, adică ordinei şi cetăţii, înţelegem
că prietenia e prin excelenţă tema primordială a filozofiei (ceea ce rezultă în mod evident şi din Lysis). În nici un caz afirmaţia lui Aristotel nu înseamnă că dreptatea
ar putea fi eventual sacrificată de dragul prieteniei, ci, dimpotrivă, că ea
decurge în mod necesar din prietenie. Omul fiind prin definiţie
sociabil (zoon politikon), fireşte că afinităţile prin care se
asociază cu semenii săi sunt determinante pentru constituirea oricărei comunităţi.
Aristotel spune că toate comunităţile sunt părţi
ale comunităţii politice (recte ale cetăţii) şi că deci aceasta se
întemeiază pe prietenie. Dar numai cetatea, adică societatea
civilă, poate asigura dreptatea şi numai în cadrul cetăţii, în care
se cristalizează morala ca fenomen individual de conştiinţă, e
posibilă prietenia.
Bineînţeles că afinităţile
care determină comunitatea umană sunt în primul rând interesele vitale, adică
folosul şi plăcerea. Aristotel, deşi declară că folosul şi
plăcerea nu confirmă în mod perfect prietenia, fiind supuse fluctuaţiilor şi
nefiind intrinseci şi imuabile şi pure ca virtutea (adică, după Lysis,
binele), care singură consacră adevărata prietenie, le reţine totuşi
ca esenţial necesare, chiar dacă nu suficiente. Mânat mai mult de umoare şi
lipsit de spiritul metodic al Stagiritului, Montaigne, comentându-i acest
pasagiu, se pripeşte cam imprudent să tăgăduiască plăcerii şi
folosului caracterul de factori determinanţi ai prieteniei:“Car, en général toutes celles (les amitiés
n.n.) que la volupté ou le profit, le besoin publique ou privé forge et
nourrit, en sont d’autant moins belles et genereuses, et d’autant moins
amitiez, qu’elles meslent autre cause et but et fruit en l’amitié, qu’elle
mesure” (loc. cit.).
Părerea că prietenia ar fi “dezinteresată”
e un clişeu moralizator lipsit de acoperire: nu
există prietenie fără plăcere şi folos. Diferenţa dintre prietenie şi
formele inferioare, superficiale, de cârdăşie, nu e alta
decât cea dintre nivelurile de interes (fără a le exclude pe cele elementare,
care sunt de la sine înţelese). Butada cinică a lui Bloy:”Je reconnais un ami ŕ ceci qu’il me donne de l’argent” nu e nici
meschină, nici nedreaptă. Asistenţa bănească e, orice
s-ar spune, o probă crucială a prieteniei. Tot Bloy spunea altădată că
între prieteni nu se ştie niciodată cine dă şi cine primeşte.
Folosul mutual e de toate felurile cu putinţă, valorile de ordin moral şi
cele de ordin material intrând într-un joc de compensaţii şi de
amestecuri care în cele din urmă menţin un
echilibru egal şi constant. Saint-Exupéry spune undeva că prietenul este
acela la care nu te sfieşti să baţi în toiul nopţii la uşă
strigându-i: “Deschide, sunt eu!”. Unui
prieten adevărat i se poate cere orice, dar nu i se poate pretinde nimic.
De aceea, nimic nu e mai absurd şi mai injust în prietenie decât reproşurile
şi întoarcerea serviciilor şi sacrificiilor făcute: acesta e, de
altfel, şi sensul afirmaţiei lui Aristotel că între prieteni nici nu
e nevoie de dreptate. Prietenia e dreaptă prin ea însăşi,
ea e prin excelenţă întruchiparea dreptăţii.
Nu mai puţin şi
a libertăţii.
Prietenia e una din manifestările esenţiale ale libertăţii,
în primul rând fiindcă înseamnă alegere, dincolo de legăturile rudeniei (dar,
liberă fiind alegerea, ea poate fi făcută şi înăuntrul acestora). Prietenie înseamnă opţiune manifestă şi constantă, deci o
angajare deliberată şi încărcată de răspundere. E deci cu totul
străină de orice capriciu şi de regulă nu se declanşează prea spontan
(ceea ce nu înseamnă deloc că întâmplarea nu joacă şi
în prietenie ca şi în toate lucrurile omeneşti un rol pe care numai cine
nu are simţul realităţilor se încumetă a-l nega). Aristotel
subliniază de la început că, neputând exista prietenie decât mutuală, ea
trebuie să fie manifestă, ştiută nu numai de cei în cauză, ci de toată
lumea. Îmi pare evident că nu pot exista prietenii secrete. O conjuraţie
nu e prietenie propriu-zisă, dar se poate întemeia pe prieteniile existente sau
poate da naştere altora care să subziste ulterior. Dar prietenia nu poate
fi clandestină: ca act de libertate, ea trebuie să fie pe faţă, uneori
chiar sfidătoare: clandestinitatea e contrariul libertăţii. (E adevărat
însă că “ocultarea”, “conjuraţia”, “ilegalismul” sunt, în anumite perioade
şi împrejurări, singura subzistenţă a libertăţii, dar scopul nu
poate fi altul decât ieşirea la lumină).
Aristotel arată că regimul politic
cel mai favorabil prieteniei e democraţia, în vreme ce
sub tiranie prietenia devine extrem de rară. Tiranii au numai
adulatori şi sicofanţi; ei nu pot avea prieteni şi nici tolera
prieteniile dintre supuşi; fac totul pentru a le ruina, prin insinuarea
suspiciunii mutuale, îndemnarea la delaţiune, dezbinarea prin tentaţie
şi frică. Prietenia e singura forţă care,
prin simpla ei existenţă, se opune implicit tiraniei şi menţine
spiritul relaţiilor civile în plină oprimare şi degradare a virtuţilor
civice. Fireşte că la atari presiuni nu rezistă
decât foarte rare prietenii adevărate. Acestea sunt de
asemenea singurele promotoare ale relaţiilor civile şi în cazul
anarhiei.
Prietenia fiind o opţiune, cum
spuneam, deliberată şi constantă, fiind un mod de
a asuma destinul altuia, e limpede că ea nu se poate da cu uşurinţă.
Genul de om “prietenos”, aşa-zis cald şi
comunicativ, spontan, îndatoritor, nu e deloc cel din care se aleg prieteniile durabile.
Soiul acesta prea simpatic de oameni cu bunăvoinţa împrăştiată
e prin natură inapt pentru virtutea eliminatorie, răspunzătoare şi
perseverentă care e prietenia. Cred, dimpotrivă, mult mai capabil de
prietenie genul mai distant, mai rezervat, mai puţin doritor de a plăcea,
poate chiar în aparenţă mai egoist, poate uneori cu un caracter mai
dificil. Nu e de pus multă nădejde în prietenia altruiştilor
fără astâmpăr, maniaci ai negării de sine şi idealişti nerăbdători; aş
crede chiar că o oarecare nuanţă de mizantropie e mai curând proprie unor
prietenii adevărate. Generozitatea, fără de care nu e de conceput o mare
prietenie, nu e deloc tot una cu altruismul; ea presupune o conştiinţă
de sine mult mai sigură şi mai cuprinzătoare decât la firile comune şi
e, de fapt, inseparabilă de curaj; aceste două însuşiri, pe care Descartes
le preţuia atât de sus, nu pot exista fără o foarte precisă putere de reprezentare
a realităţilor nevăzute şi fără o foarte fermă putere de decizie,
adică fără imaginaţie şi simţ practic. Nu
există prietenie şi nu există nici o virtute fără imaginaţie şi
fără simţ practic.
Fiind o manifestare
a libertăţii, prietenia, diferit de afinităţile de rudenie, poate fi
revocată. Uşurinţa
cu care, din motive accidentale şi fără nici o disensiune sau conflict, se
desfac legături de foarte familiară şi quasicotidiană comunicare, dovedeşte
cât de superficială şi lipsită de conţinut sufletesc este pretinsa
prietenie dintre oamenii comuni şi mai dovedeşte şi mizeria şi
subumanitatea lor morală: a nu avea o reală nevoie de prietenie presupune a nu
avea afecte umane reale nici în căsnicie: soţi, părinţi, copii nu
sunt altceva decât nişte inşi legaţi numai prin interese
primare; când aceste interese nu mai coincid, e uluitor câtă funciară indiferenţă
sau chiar ostilitate iese la iveală între fiinţe care au trăit laolaltă,
împărţindu-şi treburile dar nu şi împărtăşindu-şi viaţa.
Încetarea prieteniei fiindcă folosul imediat sau plăcerea
monotonă a divertismentelor în comun au expirat arată că de fapt nu fusese
între acei inşi niciodată propriu-zis prietenie. O prietenie
adevărată nu se poate epuiza prin uzură şi nici nu poate înceta fiindcă
părţile şi-au descoperit la un moment dat alte
gusturi sau alte interese. Încetarea unei prietenii este
faptul cel mai grav ce poate surveni în existenţa cuiva a cărui conştiinţă
e de rang cu adevărat uman: e un fel de moarte, o moarte parţială pe care
o decide liberul arbitru.
Uneori această decizie e inevitabilă,
indiscutabilă şi absolută; atunci e luată poate nu fără efort, dar fără ezitare,
ca imediat şi existenţial obligatorie: acesta e cazul când în
persoana prietenului se revelează brusc un monstru,
când, cu alte cuvinte, întregul său spaţiu moral e invadat de inumanitate.
Să despuiem asemenea cazuri de orice eventual şi iluzoriu prestigiu “demonic”:
adevăratele urme ale monstruosului şi inumanului sunt: nulitate,
impostură, minciună sau, pentru a da nişte exemple din literatură,
Hlestakov ori Coriolan Drăgănescu. Între derizoriu şi odios deosebirea e
doar de optică, nu şi de esenţă; de la Tartuffe la Iago, de la Hlestakov
la Macbeth nu există esenţial nici denivelare, nici distanţă. Deriziunea sau ferocitatea sunt termenii unei alternative doar
aparente. Nu există abominaţie de care nulitatea să nu fie perfect
aptă. Oroarea pe care, odată demascat, un asemenea ins
o inspiră vine din această nelimitată a lui aptitudine de a invalida existenţa.
Nu încape nici o îndoială şi nici o speranţă: raporturile cu el nu
numai că trebuie să înceteze neîntârziat, dar şi trecutul comun se casează
în întregime, cu atât mai vârtos cu cât a fost mai intim şi mai preţuit.
În atare caz, procesul nu i-l facem în fond aceluia, ci nouă înşine,
fiindcă e greu de admis (dar nu imposibil) că cineva poate deveni radical altul
decât era de la început şi deci eroarea în alegere a fost fără de scuză.
Dar, dincoace de asemenea cazuri
extreme, nu e deloc exclus ca cineva să-şi schimbe firea până într-atât
încât relaţiile cu el să nu poată continua potrivit cu afinităţile pe
care se întemeiaseră înainte şi deci prietenia să înceteze oarecum de la
sine. În asemenea caz, încetarea aceasta nu e efectul unei
revocări decisive, ci e de fapt doar o suspendare, chiar dacă nu sunt şanse
să se revină asupra ei.
Revocarea prieteniei devine o
problemă supusă deliberării şi pronunţării exprese în cazurile în
care prietenul săvârşeşte fapte de natură să-i atragă oprobriul. În asemenea cazuri, intransigenţa poate fi pur şi simplu o
dovadă de închistare sufletească, de infatuare şi de fariseism.
Prietenia, dacă e adevărată, e un sentiment profund,
care presupune şi un credit nu nelimitat, dar foarte larg făcut
partenerului. Mai ales dacă greşelile acestuia sunt grave şi de
natură să-l izoleze socialmente, este nu numai o datorie de caritate, dar ar
trebui să fie un impuls al inimii să-i dăm întreaga noastră asistenţă, mergând
până la a ne compromite public pentru el. Fireşte, între obligaţiile
ce ne incumbă în atari împrejurări este şi cea de a-i atrage atenţia şi
de a nu-i ascunde blamul nostru, dar trebuie să existe şi aici o măsură, o
cuviinţă, un respect al libertăţii celuilalt, care să ne cenzureze
excesul moralizator, cu atât mai mult cu cât fiecare ştim foarte bine că
nici onorabilitatea noastră nu e perfectă. Există fireşte o limită a
răbdării faţă de abaterile prietenului, dar această limită trebuie să fie
cât se poate de largă: acesta e şi înţelesul preceptului “să ierţi
fratelui tău de şaptezeci de ori câte şapte”.
Răbdarea şi toleranţa
aceasta sunt cu putinţă atâta timp cât, în ciuda abaterilor sale,
prietenul continuă să accepte în principiu legislaţia morală şi
criteriile comune pe care s-a întemeiat prietenia. Dacă şi-a schimbat principiile, dacă a repudiat acea legislaţie
şi acele criterii, e limpede că a rupt comunitatea esenţială a
prieteniei şi că aceasta nu mai poate dăinui. Încetarea ei,
explicit sau implicit declarată, are un caracter
expres şi inflexibil. Nu însă şi ireversibil în mod
absolut. Trebuie să fim intratabili în asemenea situaţie,
dar nu absolut şi necondiţionat intratabili. La Rochefoucauld
spunea că oricât de mare ar fi ruşinea pe care am
putea-o merita, stă în puterea noastră s-o răscumpărăm. Bineînţeles, cu un preţ tot atât de mare, care, desigur, trebuie să
fie, omeneşte vorbind, neînchipuit de greu de plătit şi, fără îndoială,
în nici un caz pe măsura şi puterile sufleteşti ale unei firi comune.
Cine e în stare de asemenea efort (care desigur e şi de durată), merită nu
numai reabilitarea totală şi fără rezerve, dar o admiraţie şi un respect mai mari decât ar fi putut obţine anterior.
Există însă cazuri teribile, când,
fără ca unul din prieteni să comită vreo acţiune moralmente blamabilă, respectând
în continuare codul moral comun şi păstrându-şi întreaga bună credinţă,
prietenia intră într-un conflict fără ieşire, adică propriu-zis tragic: în
cazul disensiunilor politice. Bineînţeles, nu e vorba de simple divergenţe
de opinie şi de opţiuni diverse sau opuse în cadrul unui regim
stabil: acestea pot provoca uneori între prieteni nervozităţi trecătoare,
ridicări de ton şi ofense mai mult sau mai puţin suportabile şi
de regulă mici zgândăriri de nuanţă epigramatică şi ironică, aproape niciodată
de natură să întunece prietenia. Dar marile crize politice,
lovituri de stat, revoluţii, război civil pot arunca buni prieteni în
tabere opuse. În asemenea cazuri, adversităţile sunt ireductibile
nu numai pentru că pasiunile se exacerbează extrem, cu consecinţe sumare şi
implacabile, ci şi pentru că problema binelui public, salus populi, capătă
un caracter radical, adică tragic.
Atunci se pune
proba de foc.
Cazuri de acestea au fost mai puţin rare decât s-ar putea crede, în
vremuri de război civil şi teroare: prietenii se pot afla în tabere vrăjmaşe
iar unul să cadă în teritoriul stăpânit de ceilalţi şi la cheremul
aparent fostului său prieten. Acesta nu va ezita să-şi
trădeze mai curând cauza decât prietenul, călcând peste propria convingere, cu
orice risc, inclusiv cel suprem.
Iată înţelesul ultim al tezei
lui Aristotel: prietenia este mai presus de dreptate. În ultim resort, aceasta e dreptatea.
Dreptatea neputând
fi decât divină, prietenia, ca şi dragostea, e de fapt cale împreună spre
Dumnezeu.
(1974)
„...
Pe scurt, eu sunt cu adevărat cel mai iubit inamic
al meu. Chiar şi ca ţap ispăşitor cu respiraţia
mirosind a trandafiri, acest inamic mă tot pune de vreo patruzeci de ani
încoace să fumez câte patruzeci de ţigări pe zi, îmi toarnă
pe gât vin din cel ieftin şi îmi amână într-un viitor nedefinit toate
termenele înscrise în agenda mea de viaţă, pe temelia cărora
mi-aş putea clădi şi eu o existenţă. Atunci când am
vrut să-i spun iubitei mele: te
iubesc, ceea ce, vă asigur, era o traducere întru totul fidelă a
ceea ce simţeam pentru ea, universul meu întreg fiind compus din trupul,
gândurile, parfurmul şi din suava ei clipire din gene, m-am auzit dintr-o
dată zicându-i pe nepusă masă: adio, rămâi cu bine, după care pe dată m-am refugiat
în ograda blestematei mele de individualităţi ce vine din mine
şi duce tot numai către mine.
El, numai el este vinovat de mania mea de a face din
orice sentiment cuvânt, şi de a căuta să trezesc în
ceilalţi prin fiecare cuvânt al meu un sentiment. Ecce, iată-l chiar aici, în faţa dumneavoastră, pe
cel mai iubit inamic al meu!”
apărut în Wespennest nr.
3/2003 şi Lettre Internationale,
ediţia română, nr. 47.